Privirea a coborât
alene
pe ceașca de cafea...
Apune Soarele
întemnițat în păduri
de catifea;
draperiile sunt trase
la ferestre uitate
de timp...
Cafeaua s-a răcit
de mult.
Florile de cală
vișiniu-amare
s-au uscat în vaza uitată
pe pervaz;
călimara neagră
s-a scurs pe podea
picurând ușor
de pe canapea.
Un straniu cântec de vioară
doare undeva -
nimeni nu-i aude răsunetul ceresc.
În cană arde focul
cu lemne și țărână
și flăcări se ridică
pe câmp, dintr-o fântână.
Sub negura pădurii,
la umbra unor lacuri,
purtate de suflarea
unui biet vânt călduț,
se duce și credința
și piere și-un suspin.
În poze parcă stă
și timpul ce nu-ndură
secunde de răgaz
ori un oftat prelung.
Laleaua înflorește,
dar floarea cade lent,
jelită și de lună
cu-a stelelor orchestră.
Fecioara stă în prag
și-o lacrimă se scurge
din ochii săi prea puri,
din inima-i prea dulce.
Și ceasul se oprește.
Creionul a căzut -
e vremea îngropării,
nu-i timp de rămas-bun.
Comentarii
Trimiteți un comentariu