Colecționarul

Am văzut-o pe prima căzând peste munți.

Nu știu de câți ani plutea aievea;

nu știu cum de-a căzut sub ochii mei pierduți;

nu știu care pădure a înghițit-o în miez de noapte;

nu știu...

Pe-a doua am văzut-o înecată într-o fântână,

la umbra unui castel de sticlă murdară.

Era mai mare, dar s-a pierdut la fel - 

în nu știu ce mister.

Pe-a treia am pierdut-o cu privirea 

în ochii unei fetițe blonde

care visa la soarele care uita să răsară.

Pe cea din urmă, cocoțată pe acoperișul casei mele,

am zărit-o ascunzându-se...

Ea nu voia să cadă...

nu voia să fie uitată...

nu voia să se piardă ca și surorile sale...

...la răsărit de luciditate...

Dar o vrăbiuță și două flori de mărăcine

au trădat-o și întunericul s-a pogorât

peste lumina sa curată,

risipindu-i strălucirea.

Le-am văzut pe toate căzând...

Fiecare în păcatul ei...

Fiecare pentru nebunia ei de a fi...

...și le-am plâns...

Le-am plâns până când l-am zărit pe el

în acea barcă veche, cârpită cu scânduri de brad

și cu crenguțe de pin,

plutind pe râu și pescuindu-le oasele...

Oasele lor rotunde și spălate de valuri.

L-am privit dezorientată, dorind să-l întreb

în care peșteră uitată vrea să îngroape

oasele lunilor mele căzute,

dar privirile-mi s-au topit purtate de valuri

pe când el cânta oaselor din barcă,

înălțându-le vii deasupra râului.

...și luminau toate... ca una...

și lumină s-a făcut ca ziua, în miez de noapte.

Îar Colecționarul s-a înălțat cu ele în jurul său

și a devenit mai puternic.

... I-am putut simți forța înăuntrul meu și m-am cutremurat...