Obsesii

Declarație dintr-o zi de toamnă: Am nevoie de el ca de aer, în ciuda faptului că n-am idee de ce a devenit tocmai el obsesia mea.

Nu înțeleg... Nu înțeleg ce are el așa special încât îl caut neîncetat pe străzi și prin amfiteatre, nu înțeleg de ce adorm și mă trezesc cu ochii lui în gând și, mai ales, nu înțeleg de ce a apărut el în viața mea tocmai când mi-am spus că am nevoie de un vis pentru a suporta realitatea.

Era ca și cum trăiam într-un Univers alb-negru animat doar de nebunia mea pentru arta de a fi om și de speranța că pot schimba ceva în lume, până când a apărut el cu întreaga paletă de culori, care a început să se scurgă peste pereții sufletului meu în momentul în care am priceput că poveștile noastre nu se vor intersecta prea mult.

Eu nu știu cum să-i spun, ce să-i spun sau  măcar dacă vreau să-i spun ceva, iar el nu știe că eu la 02.03 a.m. scriu deja de vreo două ore despre el. Eu nu știu ce e în capul meu de când l-am întâlnit, iar el nu știe că adorm și mă trezesc cu ochii lui în gând. Eu nu știu cum să mi-l scot din lumea mea, iar el nu știe că, atunci când apare, pentru mine răsar soarele și luna deodată. Eu nu știu niciodată ce să-i spun, iar el nu știe că aș avea romane întregi să-i povestesc doar despre ce văd când îl privesc în ochi.

El are o lume a lui, departe de mine, iar lumea mea e aici, ca un Sistem Solar în care Soarele atârnă de un meteorit aflat în trecere. El trăiește văzându-și de problemele sale, iar eu de ale mele, în mare parte generate de absența lui în jurul meu,

N-am nici măcar un singur motiv să fac o obsesie pentru el; pur și simplu nu văd nimic deosebit la el, nimic special care să mă facă să-l visez noaptea; și totuși, lumea mea s-a redefinit după apariția lui.

Și poate sună prostesc, dar numele meu pe buzele lui rămâne cea mai frumoasă melodie, cel mai puternic drog, cea mai dulce otravă, iar el; el rămâne obsesia mea de-o toamnă sau de-o eternitate, care mi-a întors lumea pe dos fără să știe.