Oglinzi paralele

Spune-mi iar c-am înnebunit. Am să te cred...
pe cuvânt!
Spune-mi că trăiesc în lumea mea,
Probabil, am să-ți dau și ție o invitație...
la eternitate.
Spune-mi că e ora șapte și ca trebuie să...
să mergem; îți voi șopti la ureche că timpul e relativ
și că am mai putea sta puțin,
să numărăm fire de nisip
și particule de absurdă îndoială.
Spune-mi că s-au ofilit florile din vază,
nu ți-am mai spus de mult cât mă bucur...
că au renăscut culorile lor.
Spune-mi că s-a făcut frig;
nu-mi amintesc să-ți mai fi spus
cât de cald poate fi în suflet.
Spune-mi că iar n-am spălat ceașca de cafea;
mereu mă abțin să-ți spun
cât de mult iubesc parfumul zațului
uitat pe fund.
Spune-mi că am uitat să sting becul,
sunt sigură că nu-ți amintești
cât de în siguranță mă simt
printre umbrele aruncate de veioză,
pe pereți.
Spune-mi că sună telefonul de pe noptieră,
în continuu, de o oră...
De parcă alta i-ar fi menirea...
Spune-mi că vântul bate mai tare
mi-era așa de dor să ascult melodia asta,
cu tine.
Spune-mi că începe să plouă;
trebuie să ne bucurăm împreună.
Spune-mi că n-am mai pus de ceva timp
apă florilor din sufragerie;
Nu ți-am vorbit niciodată despre suferință...
și extaz.
Spune-mi că s-a pus praful pe icoană;
vreau să te-nvăț să cauți
Marele Mister al Omenirii
în inimi, nu în talismane.
Spune-mi că am uitat cerceii la intrare,
pantofii pe birou, cămașa în frigider,
colierul în cana cu ceai; niciodată nu ai priceput
că acolo le e locul.
Și mai spune-mi iar că sunt nebună...
E târziu să-ți mai răspund...