Se spune că Sufletul se oglindește în ochii noștri... Nu-ți vine să stigi și să fugi, să plângi, să te rogi, văzând atâțea ochi goi în jurul tău? Nu?!...
Nu vezi că e pustiu în jur? ...
E liniște primordială în gălăgia aceasta haotică, colosală...
E durere de nedescris aici...
E foc și gheață, potop și cutremur, moarte și moarte...
E inexplicabil și logic deopotrivă, e nebunie curată, delir redefinit în forme vechi...
Și doare, doare lipsa sau, poate, dorința pentru acel ceva pierdut pe nesimțite în negura de rutine toxice, de nevoie a utilului, de plăcere pentru banal, ceva ce , de-ar fi, ar opri cumva toată această metamorfozare a umanului în... robotic; dar se pare că nu, că nu mai e...
Au căzut politici, imperii, dinastii, teorii rupte din vise, idei mărețe născute în spitale de nebuni; Sufletul cum era sa nu cadă?
Am învățat să codificăm și decodificăm informația, să rescriem istorii, să zburăm printre nori, să plutim pe stele; Suflet la ce ne mai trebuie?
S-a preschimbat apa în vin, toamna în primăvară, plumbul în aur, esteticul în plastic; Sufletul cum era să nu se prefacă în mit?
Ne-am uitat pe noi, ne-am uitat istoria, ne-am uitat destinul, ne-am uitat unii la alții, parcă sedați și reprogramați; Sufletul cum era să nu-l uităm sub un nuc îngălbenit de vreme?
Suntem aproape pierduți... Suntem aproape morți animați de aparate; fără scopuri mărețe, fără idealuri înalte, fără perspective ample, fără orizonturi larg deschise.
Și, cu toate aceste fapte concrete de un pesimism ce străpunge totul în cale, încă simțim; încă se mai ascunde un gram de Suflet în noi, în adâncul nostru, dar îl alungăm cu tot cu sentimente undeva departe, pentru că ceva ne impune s-o facem, pentru că nu-i loc în cușca noastră îngustă și pentru emoție, simțiri, libertate, nebunia de a fi aici și acum... nu e loc și pentru Suflet.
Comentarii
Trimiteți un comentariu