Notă: Înainte de a te plânge că școala nu te învață prea multe amintește-ți că ea poate fi sursa ta de inspirație și că ai putea transforma o temă banală într-o idee la care să reflectezi un timp.
Motto: „Sunt locuri și momente în care un om este atât de singur, încât poate vedea
întreaga lume.” (Jules Renard)
Pe de o parte, singurătatea este o expresie a izolării de sine, „un naufragiu”, așa cum o intitulează Octavian Paler, al unei ființe sociale închistate într-o izolare absolută a ființei, presupunând o detașare de lume în timp și în spațiu. Clipele trec, continuă o goană nebună către necunoscut, pomii înfloresc și se scutură de ultimele frunze aurii, palatele se înalță către cer, sfârșind a se pierde în propriile ruine, iar singuraticul rămâne acolo, în parcul său uitat, privind cu ignoranță rugina de pe bănci și pavajul sfărâmat de ploi. Nimeni nu-l va intreba ce caută acolo, încotro merge, ce așteaptă cu atâta detașare și el, la rândul lui, își va vedea de drum, în pofida a tot ce-l înconjoară. El e însuși un nimeni și fiecare, într-o clipă a vieții îi va lua locul, trăind acea dulce izolare împletită cu groază pură; dar ce se întâmplă oare când clipa se prelungește și timpul stă în loc, iar lumea prinde forma unei scene?
Pe de altă parte, rar ni se închide o ușă, fără a ni se deschide o fereastră măcar; și atunci acea întrebare devine și mai asurzitoare: Unde-i vestita luminiță de la capătul tunelului aici, în mijlocul agoniei? Oare unde? Scena prinde viață, actorii se înghesuie în față, scaunele din sală sunt aproape goale... aproape; și decorul devine ideal pentru o piesă anume, apoi pentru alta, și tot așa, până când singuraticul își va filtra întreaga viață oglindită în amintiri preschimbate în tragedii și comedii absurde, dar paradoxal de pline de înțelesuri. Va fi doar spectator, el și amintirea, concretul rămânând fundal pictat în stil vechi, până când, scursă fiind și ultima frântură de clipă strecurată în ființa sa, va izbugni ca dintr-o beție grea, eliberându-și simțurile în fața decorului haotic. Atunci albul e alb, negrul negru, cuvântul cuvânt, și aparențele se estompează, măștile căzând în fața acelui critic antrenat de un bagaj mental de o viață, în care nu mai este loc pentru manipulare, pentru greșeli născute din grabă, pentru minciunile ce îmbracă adevărul cu atâtea rânduri de haine. Când reveria se va termina, singuraticul va fi treaz, așa cum un preot se trezește revelând divinitatea, așa cum un om este după o bine-meritată odihnă, fiind capabil să înfrunte tot ce n-a putut înfrunta alături de alții.
Așadar, singurătatea este deopotrivă căderea surdă, grea, de plumb, a ființei și renașterea din cenușă a unui om mai puternic, mai înțelept, mai bine pregătit să înfrunte viața, așa cum este ea: haotică, dură, dar de o frumusețe de nedescris.
Notă: Secvența „pictat în stil vechi” face referire la picturile specifice Renașterii Italiene, picturi ale căror peisaje de fundal erau „în ceață”, datorită unei tehnicii utilizate în realizarea lor.
Comentarii
Trimiteți un comentariu